Metode de stimulare a creativităţii

Metode de stimulare a creativităţii

            Într-o lume în care inovarea reprezintă unul din elementele care favorizează reuşita în carieră, dezvoltarea imaginaţiei şi a creativităţii constituie una din componentele acţiunii complexe de formare a unei personalităţi pe deplin structurate. Educaţia intelectuală îşi asumă şi această finalitate, cu atât mai mult cu cât personalitatea creativă presupune, printre altele, un nivel ridicat al inteligenţei, o gândire flexibilă, critică şi divergentă. Creativitatea poate fi înţeleasă drept acel nivel al activităţii umane care concentrează toate disponibilităţile unei persoane sau ale unui grup într-un proces ce duce la obţinerea unui produs nou, original şi valoros pentru societate sau pentru individ.

            La orice nivel s-ar manifesta, procesul creativ este unul complex, el parcurgând câteva etape principale:

            - pregătirea (prepararea), care constă în:

                 * sesizarea unei/unor dificultăţi;

                 * analiza şi definirea problemei;

                 * documentarea, care înseamnă culegerea şi interpretarea faptelor şi a informaţiilor relevante;

                 * formularea unor ipoteze;

                 * căutarea mintală a soluţiei, întrevăzând cât mai multe alternative;

            - incubaţia, care urmează după o serie de căutări intense, dar ineficiente;

            - iluminarea, momentul central al creaţiei, care constă în apariţia bruscă a ideii (deşi acest caracter brusc este doar unul aparent, deoarece ideea se iveşte în urma unor căutări intense, mai mult sau mai puţin conştientizate, care au loc atât în etapa de pregătire, cât şi în cea de incubaţie);

            - verificarea, etapa de revizuire, elaborare şi „cizelare” a soluţiei.

            Cât priveşte procesul instructiv-educativ, s-ar putea spune că el are în vedere mai degrabă dezvoltarea potenţialului creativ al copiilor şi tinerilor, potenţial ce are forma unor premise psihofizice care, pe parcursul dezvoltării individului, pot conduce la dezvoltarea creativităţii, în sensul ei deplin. Iar, pentru ca acest potenţial să se poată manifesta, s-ar recomanda, printre altele, ca educatorul să adopte un stil relativ permisiv şi deschis, care să ofere posibilitatea manifestării spontaneităţii şi a atitudinii interogative.

            Există chiar şi unele metode special concepute pentru a stimula şi a dezvolta acest potenţial:

            1. Unele metode se bazează pe îndepărtarea sau reducerea la minimum a spiritului critic şi a controlului raţional, în scopul utilizării la maximum  a resurselor inconştientului, dintre acestea putând fi amintite:

            a) Brainstorming-ul (asaltul de idei).

            b) Ciorchinele.

            c) Sinectica, metodă ale cărei etape sunt:

            - transformarea straniului în familiar, adică precizarea dificultăţilor problemei puse în discuţie;

            - transformarea familiarului în ceva straniu, care constă în căutarea unor metafore, comparaţii, personificări sau analogii sugerate de problema în cauză; 

            - examinarea acestor metafore şi analogii, căutându-se soluţia optimă pe care o sugerează una din ele.

            2. Plecându-se de la premisa că activitatea în grup poate duce la formularea mai multor idei şi la revizuirea unora din ele, s-au elaborat unele metode de stimulare a creativităţii în grup care să facă apel şi la spiritul critic şi la criterii raţionale, putându-se menţiona:

            a) Metoda 6-3-5, care constă în împărţirea clasei în grupe de câte şase elevi, fiecare grupă propunând câte trei idei într-un interval de timp de maximum cinci minute. Cadrul didactic prezintă în faţa clasei toate aceste idei, ele sunt discutate şi se alege varianta considerată optimă.

            b) Metoda Phillips 6-6, activitate realizată tot cu grupe eterogene de câte şase elevi.  Fiecare grupă îşi alege un coordonator şi discută timp de şase minute  o problemă prezentată în prealabil de către cadrul didactic, apoi îşi prezintă concluziile timp de circa două minute fiecare. Urmează o discuţie generală de circa 30 de minute, după care se trage o concluzie. Când se pune în discuţie o problemă mai complexă, se pot organiza grupe de câte patru elevi care să discute timp de 15 minute.

            c) Discuţia panel, care se desfăşoară într-un grup restrâns de „experţi”, adică de elevi special pregătiţi în prealabil  într-un anumit domeniu, care dezbat problema pusă de cadrul didactic. În discuţie pot interveni şi ceilalţi elevi, cu diverse întrebări,  comentarii sau propuneri. În încheiere, cadrul didactic realizează o sinteză şi trage unele concluzii. Aceste dezbateri se pretează mai ales la acele subiecte care  suscită puncte de vedere diferite.

            d) Metoda Frisco, ce presupune împărţirea clasei în două grupe: „echipa de investigaţii”, formată din 10-15 elevi, şi „echipa de concluzionare”, compusă din 5-6 elevi. Celei dintâi i se aplică o „listă de control”, adică un chestionar alcătuit dintr-o serie de întrebări simple, care să solicite răspunsuri simple, pentru a căror elaborare să fie necesare doar informaţii puţine. După ce fiecare membru al „echipei de investigaţii” răspunde în scris la întrebările chestionarului, această echipă identifică problemele, le analizează şi propune pentru ele rezolvări obişnuite. Problemele identificate de către „echipa de investigaţii”, împreună cu soluţiile găsite de către aceasta, sunt supuse şi dezbaterii „echipei de concluzionare”, numai că membrilor acesteia din urmă le sunt distribuite unele roluri care definesc anumite structuri psihologice, cum ar fi:

            - pesimistul, care neagă orice posibilitate de îmbunătăţire a soluţiilor formulate iniţial, consacrate de tradiţie;

            - conservatorul, care se pronunţă şi el pentru menţinerea acestor soluţii clasice, dar nu exclude unele eventuale îmbunătăţiri;

            - exuberantul, care emite entuziasmat  doar idei care să fie  originale cu orice preţ, asigurând astfel o atmosferă imaginativă şi creativă;

            - optimistul, care critică punctul de vedere al pesimistului şi susţine soluţiile propuse de către exuberant, dar în mod realist.

            În finalul activităţii, cadrul didactic sistematizează ideile şi le cere elevilor să formuleze concluzii.

            Această metodă antrenează întreaga clasă în identificarea de probleme şi în căutarea de soluţii, formând şi dezvoltând, totodată, abilităţi de comunicare.