Metode de stimulare a creativităţii

Metode de stimulare a creativităţii

            Într-o lume în care inovarea reprezintă unul din elementele care favorizează reuşita în carieră, dezvoltarea imaginaţiei şi a creativităţii constituie una din componentele acţiunii complexe de formare a unei personalităţi pe deplin structurate. Educaţia intelectuală îşi asumă şi această finalitate, cu atât mai mult cu cât personalitatea creativă presupune, printre altele, un nivel ridicat al inteligenţei, o gândire flexibilă, critică şi divergentă. Creativitatea poate fi înţeleasă drept acel nivel al activităţii umane care concentrează toate disponibilităţile unei persoane sau ale unui grup într-un proces ce duce la obţinerea unui produs nou, original şi valoros pentru societate sau pentru individ.

            La orice nivel s-ar manifesta, procesul creativ este unul complex, el parcurgând câteva etape principale:

            - pregătirea (prepararea), care constă în:

                 * sesizarea unei/unor dificultăţi;

                 * analiza şi definirea problemei;

                 * documentarea, care înseamnă culegerea şi interpretarea faptelor şi a informaţiilor relevante;

                 * formularea unor ipoteze;

                 * căutarea mintală a soluţiei, întrevăzând cât mai multe alternative;

            - incubaţia, care urmează după o serie de căutări intense, dar ineficiente;

            - iluminarea, momentul central al creaţiei, care constă în apariţia bruscă a ideii (deşi acest caracter brusc este doar unul aparent, deoarece ideea se iveşte în urma unor căutări intense, mai mult sau mai puţin conştientizate, care au loc atât în etapa de pregătire, cât şi în cea de incubaţie);

            - verificarea, etapa de revizuire, elaborare şi „cizelare” a soluţiei.

            Cât priveşte procesul instructiv-educativ, s-ar putea spune că el are în vedere mai degrabă dezvoltarea potenţialului creativ al copiilor şi tinerilor, potenţial ce are forma unor premise psihofizice care, pe parcursul dezvoltării individului, pot conduce la dezvoltarea creativităţii, în sensul ei deplin. Iar, pentru ca acest potenţial să se poată manifesta, s-ar recomanda, printre altele, ca educatorul să adopte un stil relativ permisiv şi deschis, care să ofere posibilitatea manifestării spontaneităţii şi a atitudinii interogative.

            Există chiar şi unele metode special concepute pentru a stimula şi a dezvolta acest potenţial:

            1. Unele metode se bazează pe îndepărtarea sau reducerea la minimum a spiritului critic şi a controlului raţional, în scopul utilizării la maximum  a resurselor inconştientului, dintre acestea putând fi amintite:

            a) Brainstorming-ul (asaltul de idei).

            b) Ciorchinele.

            c) Sinectica, metodă ale cărei etape sunt:

            - transformarea straniului în familiar, adică precizarea dificultăţilor problemei puse în discuţie;

            - transformarea familiarului în ceva straniu, care constă în căutarea unor metafore, comparaţii, personificări sau analogii sugerate de problema în cauză; 

            - examinarea acestor metafore şi analogii, căutându-se soluţia optimă pe care o sugerează una din ele.

            2. Plecându-se de la premisa că activitatea în grup poate duce la formularea mai multor idei şi la revizuirea unora din ele, s-au elaborat unele metode de stimulare a creativităţii în grup care să facă apel şi la spiritul critic şi la criterii raţionale, putându-se menţiona:

            a) Metoda 6-3-5, care constă în împărţirea clasei în grupe de câte şase elevi, fiecare grupă propunând câte trei idei într-un interval de timp de maximum cinci minute. Cadrul didactic prezintă în faţa clasei toate aceste idei, ele sunt discutate şi se alege varianta considerată optimă.

            b) Metoda Phillips 6-6, activitate realizată tot cu grupe eterogene de câte şase elevi.  Fiecare grupă îşi alege un coordonator şi discută timp de şase minute  o problemă prezentată în prealabil de către cadrul didactic, apoi îşi prezintă concluziile timp de circa două minute fiecare. Urmează o discuţie generală de circa 30 de minute, după care se trage o concluzie. Când se pune în discuţie o problemă mai complexă, se pot organiza grupe de câte patru elevi care să discute timp de 15 minute.

            c) Discuţia panel, care se desfăşoară într-un grup restrâns de „experţi”, adică de elevi special pregătiţi în prealabil  într-un anumit domeniu, care dezbat problema pusă de cadrul didactic. În discuţie pot interveni şi ceilalţi elevi, cu diverse întrebări,  comentarii sau propuneri. În încheiere, cadrul didactic realizează o sinteză şi trage unele concluzii. Aceste dezbateri se pretează mai ales la acele subiecte care  suscită puncte de vedere diferite.

            d) Metoda Frisco, ce presupune împărţirea clasei în două grupe: „echipa de investigaţii”, formată din 10-15 elevi, şi „echipa de concluzionare”, compusă din 5-6 elevi. Celei dintâi i se aplică o „listă de control”, adică un chestionar alcătuit dintr-o serie de întrebări simple, care să solicite răspunsuri simple, pentru a căror elaborare să fie necesare doar informaţii puţine. După ce fiecare membru al „echipei de investigaţii” răspunde în scris la întrebările chestionarului, această echipă identifică problemele, le analizează şi propune pentru ele rezolvări obişnuite. Problemele identificate de către „echipa de investigaţii”, împreună cu soluţiile găsite de către aceasta, sunt supuse şi dezbaterii „echipei de concluzionare”, numai că membrilor acesteia din urmă le sunt distribuite unele roluri care definesc anumite structuri psihologice, cum ar fi:

            - pesimistul, care neagă orice posibilitate de îmbunătăţire a soluţiilor formulate iniţial, consacrate de tradiţie;

            - conservatorul, care se pronunţă şi el pentru menţinerea acestor soluţii clasice, dar nu exclude unele eventuale îmbunătăţiri;

            - exuberantul, care emite entuziasmat  doar idei care să fie  originale cu orice preţ, asigurând astfel o atmosferă imaginativă şi creativă;

            - optimistul, care critică punctul de vedere al pesimistului şi susţine soluţiile propuse de către exuberant, dar în mod realist.

            În finalul activităţii, cadrul didactic sistematizează ideile şi le cere elevilor să formuleze concluzii.

            Această metodă antrenează întreaga clasă în identificarea de probleme şi în căutarea de soluţii, formând şi dezvoltând, totodată, abilităţi de comunicare.

Despre dezbateri

             Despre competiţiile-dezbateri la care participa acum elevii de liceu si studentii, ar trebui sa se scrie mai mult ca sa se stie cat mai multe si sa  se ajunga ca aceasta practica sa apara intr-un cadru cat mai institutionalizat si de la varste cat mai fragede. Am inteles ca exista olimpiade si concursuri internationale, ceea ce este absolut minunat, dar această formă de exersare a exprimării libere, care incepe cumva de la liceu, ar fi salutar sa aiba debutul inca din scoala gimnaziala, asa copiilor le-ar creste capacitatea de intelegere si de exprimare mult mai devreme, iar cliseele anchilozate practicate in scoala, cu invatatul pe de rost, i-ar afecta mult mai putin. Aceasta forma de exersare a exprimarii libere, civilizate, organizate, a propriilor opinii a pătruns în instituţiile şcolare de la noi si se stie ca echipele româneşti au mari succese în străinătate.  Dar  cum am mentionat, despre aceste succese se vorbeşte foarte putin, iar in mass-media referirile sunt sporadice si lipsite de semnificatie.

In cadrul acestor competiţiile de dezbateri, tinerilor li se propun diverse idei, teme, opinii, pe care trebuie să le susţină sau, dimpotrivă, să le combată, cu argumente bine structurate. Participantii isi folosesc cultura, inteligenţa, informaţiile, stilul personal de prezentare . Competitiile sunt o imbinare a statisticilor cu farmecul, cu  emoţiile, cu nivelul de civilitate si nu in ultimul rand, este vorba despre  fairplay, despre corectitudine. O asemenea competiţie le cultiva tinerilor deprinderea de a purta un dialog civilizat, chiar cînd se afla pe poziţii diametral opuse faţă de interlocutor. Dezbaterile au reguli bine puse la punct, astfel încît trairile personale sa nu afecteze si  să înlocuiască argumentele, iar dorinţa de a cîştiga cu orice preţ să nu însemne abdicarea de la normele educatiei sau ale logicii. Concurenţii îşi expun argumentele, au dreptul să ceară intervenţia imediată în discursul adversarului, după cum adversarul are dreptul să o refuze.  Apoi tinerii se confrunta cu probleme reale ale lumii, probleme care nu tin de  vîrsta lor, ci de viitorul lor. Abordarea unor asemenea probleme ii obligă să facă apel atat la experienţe personale, cat si la informarea şi la orientarea în alte domenii: culturale, sociale, economice, politice . Sunt abordate teme de tipu - „Ţările ale căror companii, prin activitatea lor economică, poluează alte state ar trebui să dea dreptul cetăţenilor afectaţi să imigreze pe teritoriul lor?“, „Ar trebui interzis femeilor să devină mame-purtătoare?“, „Patronii ar trebui să îşi împartă profitul cu angajaţii lor?“

In fata unor astfel de teme, în care participarea lui directă este inexistenta, tînărul capătă mai lesne capacitatea de a lua decizii raţionale, benefice, verosimile, în absenţa iritărilor personale, a emotivităţii necontrolate, a interesului privat. Exersarea empatiei este cheia de bolta a acestor dezbateri, fiindca nu alege, după înclinaţiile proprii, poziţia de pe care va lupta, ci primeşte, pur şi simplu, sarcina de a susţine sau combate o opinie, dincolo de convingeri personale, educaţie, sentimente, modele, mediu social sau cultural. Este un exercitiu de mare implicare sa  găseşti argumente împotriva informatiilor si datelor cu care te-ai născut şi ai crescut, asa ajungi sa-ti învingi prejudecăţile, tabuurile. 

Ca pledoaria mea sa razbata si dincolo de lumea scolii si acest tip de activitate sa se practice nu numai in licee si facultati, ci si in scoli gimnaziale dau mai jos marturia unei tinere, care a fost membra unui club de debate din cadrul unui liceu.
Cristina Golomoz - Studentă la Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea Bucureşti, anul II; bursieră la Institute d'Ëtudes Politiques de Bordeaux
’’Pentru că devii debater cu acte în regulă abia după ce participi la competiţii, îmi este imposibil să nu le evoc aici. Voi descrie această parte a vieţii de debater ca fiind o activitate utilă şi agreabilă (în fapt, savuroasă de-a dreptul), ce include atât modul formal de interacţiune între jucători şi arbitri, cât şi pe cel informal, aşteptat şi celebrat cum se cuvine. N-aş vrea să credeţi, însă, că perioadele în afara competiţiilor însemnau, pe vremea mea (sunt convinsă că nici acum), oameni scortoşi şi discuţii plictisitoare. Deloc! Brainstormingul, cercetarea şi construcţia cazurilor se tranformau de multe ori în zile şi nopţi în care îţi storceai creierii încercând să mai găseşti un argument, o dovadă sau o reconstrucţie pe care să o scoţi neaşteptat la vorbitorul 2. Dar aceste discuţii se purtau între oameni care îţi deveniseră deja cei mai apropiaţi prieteni, astfel încât totul începea şi se termina în râsete şi amuzament. Şi acum, uitându-mă în jurul meu, imi dau seama că majoritatea prietenilor mei sunt foşti sau actuali debateri. În interiorul acestui grup reunit, vei auzi de multe ori (fie că e vorba de tradiţionalul joc "Mafia", fie că nu) spunându-se: eu vreau să aud un argument clar!. În final, ceea ce doresc să subliniez este faptul că a face dezbateri nu este deloc o activitate extraşcolară oarecare, ci una care te învaţă să gândeşti structurat şi să discerni argumentele sau lipsa lor.’’